text: Constantin Barbulescu

Traiască Porcul!
Nu eu am ales titlul expoziţiei de faţă, dar îmi place. Pentru că îmi vine greu să cred că Porcul o să moară. Altfel spus: nu cred că modalităţile ţărăneşti de creştere şi de ucidere a porcului or să dispară în România aşa de curând. În ciuda normelor U.E.; în ciuda României moderne şi urbane; în ciuda tuturor.
Trăiesc într-un sat unde, vag, s-a auzit, cu groază, că vor trebui să împuşte porcul. Cum să împuşti porcul înainte să îl „înţepi”? Păi îşi mai „lasă” sîngele? Carnea nu o să fie „roşie”? Mă întreabă cu candoare şireată ţăranii cărora eu – etnolog – le iau interviu tocmai despre modul cum cresc şi cum ucid porcul pe care l-au crescut un an în curte. Ca şi când eu ar trebui să ştiu, tocmai pentru că sunt un „domn” de la oraş, din acel Oraş de unde le vin toate relele.
Şi chiar aşa: dacă ţăranii mei au totuşi dreptate? De ce nu mai poţi astăzi „să tai” un porc cu cuţitul, după metoda veche a bunicilor? De ce nu e bine? Raţiunile le cunosc: în Europa, de două secole cruzimea faţă de animale de companie şi apoi faţă de animalele de fermă a început să fie tot mai condamnată. Iar actul uciderii – „spectacolul sângelui” cum îl numea Maurice Agulhon – a fost evacuat din stradă către un loc specializat – abatorul.
Şi ţăranii noştri ucid porcul la Crăciun ca şi când noua sensibilitate faţă de animale nici nu ar exista. Aceşti „barbari” readuc moartea şi sângele în Cetate. Oare chiar aşa să fie? Şi atunci eu de ce nu simt actul acesta ca o barbarie? Căci mă doare şi mă revoltă lovitura de bici aplicată unui cal sau „viaţa de câine” a câinilor rurali. De ce uciderea porcului nu îmi provoacă nici cea mai mică emoţie? Să fiu oare mai ţăran decât îmi place să cred? Nu ştiu... dar nu cred. Poate că aici e altceva.
Porcul, acest veşnic copil al animalelor de curte, trăieşte vreme de un an în calda atmosferă feminină: hrănit de femei „ca şi-un om”, alintat de copii, e un personaj iubit. Dar, când se apropie Crăciunul, dintr-o dată devine asocial: nu mai mănâncă, se repede să muşte mâna care îl hrăneşte, ce mai, o fiară! Şi atunci este dat pe mâna bărbaţilor pentru a fi ucis. În diminaţa cu pricina, cei ce l-au iubit nu participă la moartea propriu-zisă: îşi fac de lucru prin casă sau grădină. Abia când începe să miroasă a şoric ars îşi fac apariţia şi ei. Unii au de lucru, iar alţii visează la urechi şi coadă. Doar arma crimei, însângerată, înfiptă într-o scândură a gardului, mai aminteşte de grozăvia de mai înainte. Dar bărbaţilor nu le pasă. Nu ei l-au crescut, nici măcar nu i-au vorbit, ce pot ei să înţeleagă din iubirea pentru porci? Nimic. Iar pe deasupra, cel care execută „înţepătura”, nici măcar nu e de-al casei, e un vecin care „ştie cum se face”, poate până atunci nici nu s-a întâlnit cu victima; un străin. După o vreme supărarea trece şi încetul cu încetul toată lumea începe să fie fericită, cum se cade într-o zi de sărbătoare. Doar se apropie Crăciunul, miroase a cozonaci calzi şi cârnaţi prăjiţi! Iar în coteţ, un purcel cu ochii ca mărgelele îşi plânge jalnic singurătea de o zi.

Constantin Barbulescu este Lector dr. in cadrul Catedrei de Istorie Moderna, Facultatea de Istorie si Filosofie a Univ."Babes-Bolyai" din Cluj-Napoca. Etnolog si istoric.