text: Florentina Stoian Tone Adevarul

Victor Preoteasa este, din 2004, preotul Comunitatii Surzilor din Bucuresti si slujeste în semne pentru cei care n-aud

Gesturi mai lungi, mai scurte ori mai frânte. Cercuri si inimi desenate-n aer. Mâini întinse, cerând lumina, mântuire, binecuvântare. În spatele usii înalte, vopsite-n visiniu, în paraclisul Manastirii Radu-Voda, dai de-o lume aparte, cufundata în tacere. În mijlocul mâinilor ce baleteaza, e Victor Preoteasa, învesmântat în straie lungi, albastre, cu fir aurit. Din 2004, e preotul Comunitatii Surzilor din Bucuresti. Slujeste-n semne, îi spovedeste, îi alina si-i cheama la biserica pe cei far’ de auz.

Deschid usa si dau sa cobor vocea, ca doar intru în biserica. Îmi dau seama apoi ca nu m-aude nimeni, dar nu-mi vine sa deranjez tacerea. În fata mea, în stânga si în dreapta, sunt banci din lemn, iar pe ele, pernute. "Credinciosii surzi obosesc repede. Fiind afectata urechea, e afectat si simtul echilibrului. Si-atunci fac un efort mult mai mare sa stea în picioare", îmi spune parintele Victor Preoteasa. Are 28 de ani si e "auzitor". Asa-l numeste un om surd pe cel care aude.

„Corul" semnelor

Duminica de duminica, sarbatoare de sarbatoare, deficientii de auz se-aduna aici, în paraclisul Manastirii Radu-Voda, ca sa trimita semne catre Dumnezeu. Cu fata catre altar, vegheati îndeaproape de sfintii pictati cu grija pe pereti, "cânta" cu mâinile, cu ochii lipiti de preotul care le e un fel de dirijor. E liniste în încapere, dar daca privesc dansul mâinilor din jurul meu, tind sa cred ca ma aflu în mijlocul unei multimi extrem de "vorbarete": se gesticuleaza mult si, din când în când, se-aud si glasuri poticnite.

"Ri-di-ca-ne pe noi, cei ca-zuti în pra-pas-tie...", un barbat în negru pronunta cuvintele cu greutate, dar vorba lui poate fi înteleasa. Nu si-a pierdut auzul cu totul, aflu mai târziu. Parintele murmura, iar degetele îi deseneaza în aer cuvinte ale unei limbi pe care o stiu doar el si credinciosii. Pumnul drept strâns, cu degetul mare ridicat, coboara si se-asaza, simplu si cuminte, în palma celeilalte mâini. Asta înseamna "amin" în limbajul mimico-gestual, "amin", adica "adevarat", adica "asa e, asa sa fie".

Nasterea semnelor religioase

Pâna în 1997, când a avut loc la Pitesti prima slujba în semne, prin stradania parintelui Constantin Onu, surzii n-aveau biserica si n-aveau preoti care sa slujeasca pe întelesul lor. Iar semne religioase "nu erau decât foarte putine", absenta lor facând, pâna la urma, imposibila transpunerea slujbei obisnuite în limbaj mimico-gestual.

Pentru ca sa se puna la punct un "vocabular" specific, "s-au folosit niste izvoare de inspiratie, iar cel mai la îndemâna a fost iconografia. În icoane, îngerii au aripi, facem aripi si iata îngerii. În icoane, sfintii au aura deasupra capului, asa ca desenam un cerc imaginar în jurul capului, ca sa ilustram aura.

Izvor de inspiratie au fost si rugaciunile care descriau obiecte, actiuni, în care-ntrezareai si ceva pictural. Ma gândesc la heruvimi si serafimi, care sunt anumiti îngeri. În textele din Liturghie se zice asa: «Heruvimii cei cu ochi multi». Pentru îngeri, aveam semn – o pereche de aripi – dar care îngeri?

Si-atunci am facut o pereche de aripi si mai multe perechi de ochi. Despre serafimi se spune într-o rugaciune: «Serafimii cei cu sase aripi», asa c-am facut semnul cu trei perechi de aripi".

Si-ar dori o biserica a lor

Sunt peste 30 de oameni în paraclis: femeile în stânga, barbatii în dreapta. Aici, o mamaie cu nepotica, mai încolo, un batrân cu-o carte de rugaciuni. Daca te pierzi si privesti în alte parti, esti atentionat din spate, de-o mâna grijulie, sa te-ntorci catre preot.

Caci daca nu-l fixezi, cum ai putea sa-l întelegi? "Era nevoie de-un spatiu numai al lor si-asa am ajuns în paraclisul manastirii. Pentru ca ei trebuie sa aiba o vizibilitate cât mai buna si nu trebuie sa le fie distrasa atentia. Bine, nici la auzitori nu e un du-te, vino, dar se mai întâmpla sa mai vina câte un întârziat, mai saruta cineva icoanele... iar pe ei, asta îi distrage". Ar vrea - si preotul, si credinciosii – o biserica adevarata, din zid, numai a lor, cu hramul "Sfântul Meletie". Numai ca, din lipsa terenului si-a banilor, s-au cam împotmolit.

Spovedania si nuntile

Hirotonirea lui Victor Preoteasa, în 2004, ca preot pentru deficientii de auz din Bucuresti a mai rezolvat o problema: pentru ca nu erau întelesi, cei mai multi dintre surzi nu se puteau spovedi. "Se spovedeau doar cei care stiau sa scrie si sa citeasca foarte bine pe buze si cei hipoacuzici, care puteau sa verbalizeze cât de cât si sa-nteleaga mesajul preotului".

Acum, lucrurile s-au rezolvat. Si exista si posibilitatea ca paraclisul sa gazduiasca nunti si botezuri pentru surzi. Din 2004 pân-acum, n-au fost însa decât patru astfel de evenimente, credinciosii nu s-au înghesuit sa vina aici: "Din nefericire, pentru ca noi suntem într-un singur loc si ei raspânditi în tot Bucurestiul, le-a fost mai la îndemâna sa mearga la bisericile normale din apropierea casei.

Sunt multi surzi însa, care se nasc în familii de auzitori, iar nunta, botezul sunt evenimente de familie. Si chiar daca cresc si se casatoresc, sunt îndrumati în continuare de familie, asa ca merg la o biserica normala, dupa cum doreste familia. Dar si aici, daca vin, putem sa chemam pe cineva care sa faca slujba si cu voce..."

Ma simt foarte bine facând ceea ce fac, mie-mi vine asta ca o manusa
Victor Preoteasa,
preot

Preot în lumea tacerii

"Ma simt foarte bine facând ceea ce fac, mie-mi vine asta ca o manusa", e sincer parintele Victor Preoteasa. Se fac patru ani de când a fost hirotonit, dar pe lânga surzi este din anul I de facultate, din 1999. Si înainte de-a învata semnele religioase, a învatat sa comunice cu ei, asa ca astazi stie în jur de doua mii de semne. E atotprezent în viata lor, merge des la "filiala" (n.r. – Filiala Surzilor din Bucuresti) si preda religia la Scoala pentru Hipoacuzici.

Pastoreste în jur de 2.000 de surzi, dar recunoaste, cumva trist, ca la biserica nu vine decât o mica parte a acestora: "Nu sunt foarte mari diferente, din punctul acesta de vedere, între credinciosii surzi si credinciosii auzitori".