Fereastra este acel loc special care desparte intimitatea de infinit.
Prin reflexiile de pe geam, fereastra iti dezvaluie o parte nebanuita, asemenea unei picturi, ceva din sufletul locului.
Fereastra deschisa te ademeneste sa privesti inauntru, dar numai atat cat sa-ti starneasca curiozitatea.
Fara ferestre cladirile ar ramane mute, iar noi mult mai saraci in ceea ce putem contempla.(Lucian Muntean)
proză Fereastra
de Ioana Bogdan [Andia ] 2006-02-07
Locuiesc pe bulevardul Elisabeta, însă îmi fac cumpărăturile pe strada Brezoianu, unde am stat timp de cinci ani. Soţia mea crede că am înnebunit, dar eu îi răspund că nu mor caii când vor câinii. Adică, cine, câinii? întreabă soţia mea vizibil jignită. O las să fiarbă şi nu-i mai spun nimic.
Vânzătorii de pe strada Brezoianu sunt toţi, extrem de drăguţi. Dacă nu am suficienţi bani, îmi dau şi câte două pâini pe datorie. Foştii mei vecini, mi-au devenit prieteni, foştii duşmani – indiferenţi. Privesc deseori la blocul văruit în gri şi caut, cu inima cât un purice, fereastra apartamentului în care am locuit. Fereastra pare că mă cheamă. Odată, perdeaua portocalie a început să tremure şi am întrezărit părul lung şi negru al unei femei care zâmbea. Pentru că semăna cu soţia mea în tinereţe, i-am zâmbit, la rândul meu, şi i-am făcut o reverenţă.
Unchiul meu a locuit şi el în centrul oraşului. Pe Moşilor colţ cu Eminescu. N-am vrut să-l însoţesc pe ultimul drum, din cauza ochilor săi albaştri care nu prevesteau că se vor închide o dată pentru totdeauna. De când a murit, n-am curajul s-o iau pe Calea Moşilor. Mi se pare că, dacă aş înălţa privirea spre fereastra apartamentului său, n-aş vedea nimic mai mult decât o fereastră. Aşa se face că mă opresc întotdeauna la intersecţia cu bulevardul Carol I şi aştept o vreme. Pentru că nu se întâmplă nimic, mă întorc din drum, spre Bulevardul Elisabeta, adică spre locuinţa actuală.
Actuala mea locuinţă e situată la etajul doi al unei case, înconjurată de clădiri în construcţie. Bucătăria dă spre o grădină care se întinde sub fereastra unei tipografii. Când ridic jaluzelele, văd tot ce se întâmplă în tipografie. Când cobor ochii, dau de un individ cu ochelari care citeşte ziarul. De dimineaţă până seara citeşte ziarul şi mângâie un motan gras. Rareori se opreşte şi se uită spre mine. Atunci trag grăbit jaluzele şi îmi văd de lucru.
Vizavi locuieşte fratele meu mai mare. Nu l-am vizitat niciodată, suntem certaţi. Când eram mici şi el trebuia să plece la şcoală, îl însoţeam cu privirea până dispărea după colţul centralei împrejmuită cu garduri înalte, de fier. Nu ştiu cu ce se ocupa centrala, dar noi, copiii, aşa îi ziceam, centrală. Dacă se întrerupea apa caldă, dădeam ocol centralei, cu ochi iscoditori. Bănuiam noi că de acolo venea răul.
Locuiam într-un cartier mărginaş, într-un bloc cu patru etaje. Pe scara vecină, locuia o femeie care se îngrijea de câinii maidanezi. Era de profesie geolog şi avea doi băieţi, mai mari ca mine. Într-o zi, femeia a murit. Am urmărit cortegiul funerar cum iese din scara blocului şi se pierde în aburul de vară al aleii înverzite. Da, era într-o vară. De câte ori mă întorc în cartierul meu, ridic ochii şi caut chipul femeii care, nu ştiu prin ce legătură neînţeleasă, îmi aduce cu cel al unchiului. Poate ochii albaştri.
Dar să revin la actuala mea locuinţă. Geamurile dormitorului dau înspre stradă. Ciudat, nu l-am zărit niciodată pe fratele meu, deşi l-am căutat deseori în mulţime. Înseamnă că e bine, mă gândesc atunci şi închid fereastra.
Pe bulevardul Elisabeta întâlneşti la tot pasul cerşetori. Parcă mai multe femei decât bărbaţi. Una singură mi-e dragă, oamenii spun că suferă de demenţă. Are ochi albaştri şi un caiet gros, cartonat, în care trece numerele de înregistrare ale maşinilor. Într-o zi, era aşa adâncită în munca ei, încât mi-am permis s-o privesc cu atenţie. Brusc, şi-a ridicat ochii albaştri plini de reproş, apoi mi-a arătat cu degetul o fereastră deschisă deasupra capului. Din pervazul ferestrei, un câine alb ca laptele i-a sărit în braţe. L-a mângâiat şi mi-a zâmbit amabil. Vroia parcă să-mi zică să n-o compătimesc, ea e bine. Prea târziu, aruncasem deja bănuţul, ce strălucea stingher în pălăria goală.
Mi se mai face dor uneori de părinţi, de bunici, de prieteni, de oameni pe care nu i-am cunoscut niciodată. Şi atunci, ca un reflex, ridic capul şi caut cu privirea o fereastră.
