„Literatura mi s-a părut o chestiune frivolă”
text Cezar Paul Badescu 

www.adevarul.ro
Scriitorul spune că a fost toată viaţa sărac, ... Mircea Horia Simionescu, de care mulţi poate că n-au auzit (pentru că nu este o vedetă mediatică&culturală), e fără îndoială cel mai important prozator român în viaţă. De curând, Editura Humanitas a lansat o colecţie dedicată acestui scriitor şi astfel au fost reeditate trei dintre volumele sale: "Bibliografia generală", "Breviarul" şi "Toxicologia".

Cezar Paul-Bădescu: În cărţile dumneavoastră întâlnim o imensă ironie la adresa literaturii, la adresa cărţii în general. Ce v-a făcut literatura?

Mircea Horia Simionescu: Literatura m-a amăgit. Am fost un individ cu mare admiraţie pentru realitatea pipăibilă. Am avut un frate, un „geniu tehnic" căruia nu i-a prea plăcut şcoala, un permanent şurubar care umbla după fiecare fier şi înjgheba tot felul de lucruri, iar omul ăsta mi-a transmis şi mie un gust pentru palpabil.

Ca urmare, literatura mi s-a părut o chestiune frivolă. Eu nu am citit "Cuore", "Robinson Crusoe", n-am citit lucruri pe care toţi copiii le-au citit; pe Creangă l-am priceput pe la 14 ani... Altfel, eram într-o joacă perpetuă. Nici mie nu mi-a plăcut şcoala şi am avut păcatul că am şi chiulit deseori.

- Şi ce făceaţi? Eraţi golănaş?

- Am fost un aventurier fără spectacole. Nu mă dădeam în spectacol, ca atare lumea m-a considerat un tip docil şi rezonabil. În realitate, am făcut de toate. Am ajuns până acolo că, la 20 de ani când am venit în Bucureşti, am intrat în tangenţă chiar cu lumea hoţilor de buzunare şi a celor care frecventau "Crucea de Piatră". Pentru experienţă, desigur.

- Ce vă atrăgea la lumea interlopă?

- Lumea asta mă interesa nemaipomenit. Mă interesau, ca şi astăzi, mentalităţile - până şi cele patologice. Toată această experienţă a făcut ca părerea mea despre literatură să nu fie prea strălucită. Adică uite, domn’e, umblăm după un Niculăiţă Minciună sau după nişte anecdote, pe care însă le putem afla foarte bine şi de la primul colţ de stradă.

- Deci realitatea vi se părea mai ofertantă decât literatura?

- Sigur că da. Chestiunea paradoxală este că mulţi comentatori literari au considerat că am trăit într-o lume abstractă şi că am fost cam absent din realitatea asta imediată. Şi nu e deloc aşa. Literatura mea (sau, altfel spus, procedeul meu de incifrare a realităţii) a părut că e o altă realitate, dincolo de concret şi de imediat; or, aluziile şi toate judecăţile critice asupra evenimentelor pe care le-am trăit există în textele mele. Nu e vorba de o literatură evazivă, cum spuneau unii.

De exemplu, "Breviarul" e, în fond, o carte plicticoasă, pentru că vremea era plicticoasă (dacă ar fi fost numai atât!) - nu e altceva decât un continuu discurs, o pălăvrăgeală, toţi aduc la un congres imaginar de animale salutul lor (aşa cum se întâmpla la congresele partidului). Dacă cititorul are răbdarea să parcurgă de la pagina 80 la pagina 200, îşi dă seama că este aceeaşi materie şi nu trebuie să citească tot; eu sunt mulţumit să citească frazările, nu întregul volum.

Pe mine mă interesează mai puţin "sentimentul", chiar povestea în sine, cât abilitatea, frazarea şi plăcerea modelării cuvintelor şi a îmbinărilor. În literatura mea, am căutat să întorc frazele, să modelez până la a fi eliptice de subiect, de articol.

În faţa pericolului, în faţa zidului cenzurii, am găsit formula asta. Dacă am realizat ceva în literatură, a fost găsirea canalelor secundare de fugă şi de articulare în aşa fel încât cenzura să ridice din umeri, iar cititorul să priceapă. Sunt conştient că nu am un public de stadion, ci un public de odaie, de mansardă, de subsol.

- Cărţile dumneavoastră erau destul de subversive. Cum aţi reuşit să înşelaţi cenzura?

- La cenzură erau vreo 3-4 foşti colegi de-ai mei de la facultate, de la Filologie, şi ăştia mă anunţau uneori. "Cartea pe care o ai la Editura Eminescu e la noi; sunt probleme acolo, dacă ai putea să tratezi cu editura să bagi 60 de pagini, oricare ar fi, pentru ca în referatul nostru să scriem că am scos deja 60 de pagini de la Simionescu din carte, şi nu mai e cazul să mai tăiem, că nu mai rămâne nimic".

Pe de altă parte, erau unele "şopârle" pe care nu le-au înţeles şi pe care nu le-am înţeles nici eu. La recitire, îmi ziceam: "Cum am lăsat povestea asta, cum de a trecut?"

- Deci, până la urmă, nu vă tăiau nimic din textul dv. propriu-zis? Tăiau numai adaosurile de formă?

- Cum? Au tăiat destule! Interesant e că tot timpul am cernut şi am renunţat la lucruri care erau mai extravagante şi mai puţin importante, ca să las lucrurile grele. Şi uneori n-am dormit noaptea de grijă gândindu-mă să fac ceva să scape aia de la pagina 89 sau 75, chiar dacă taie jocurile de cuvinte. Sigur că era o pierdere că scoteau jocurile de cuvinte... Pierderea la cântar era totuşi câştigul meu.

- Aţi avut totuşi şi poziţii privilegiate: aţi lucrat la Scânteia, apoi în CC, aţi fost consilierul lui Dumitru Popescu-Dumnezeu...

- Privit din afară, eu eram omul care a stat consilier un an şi opt luni de zile la Popescu-Dumnezeu. Consilier? Pe dracu! De fapt, m-am certat cu Popescu-Dumnezeu, ne-am întors spatele reciproc într-o solidaritate dispersă, centrifugă. Ţin minte că stăteam în biroul meu şi fumam enorm, în aşa fel încât să nu-i vină lui ideea vreodată să intre vizavi, la mine; fumam ca un şarpe, ceea ce m-a dus şi la un infarct cu vremea.

Mult timp, am avut pus pe peretele camerei mele, aici, un citat din Mateiu Caragiale care spunea că, dacă aş fi continuat această rătăcire, ar fi fost falimentul vieţii mele. Am pus acolo ca să nu mă mai gândesc nici la CC, nici la Popescu-Dumnezeu, nici la nimic. Asta în momentul în care am ieşit din spitalul de nebuni - că am fost şi pe-acolo.

- Care era rătăcirea?

- Cum care? Faptul că am intrat între ei. Deşi, la Scânteia, în anii ‘50 când am fost eu, era un sol atât de fertil, încât dacă mai stăteam acolo încă vreo 10 ani, poate găseam ceva mai mult decât am găsit. Eu mă ocupam de scrisorile adresate redacţiei - care erau de fapt delaţiuni, nişte pâre ordinare, cu fel de fel de dedesubturi, pe care nu le aflai nici din ziare sau din alte părţi, erau mulţi grafomani, ca şi astăzi... Pe scurt, la secţia scrisori era nemaipomenit de interesant.

- Aveaţi materie pentru literatură.

- Era unul, Domnişoru’, din Gara Paşcani, care trimitea aproape zilnic scrisori intitulate "Proces-verbal" şi în care povestea tot ce se întâmpla pe peronul gării. Când m-a luat Popescu-Dumnezeu de la Scânteia, i le-am lăsat unui prieten, cu gândul să fac o antologie cândva, cu toate nebuniile ăstora sub formă de note informative.

- Sunteţi mulţumit de cum au fost interpretate cărţile dumneavoastră?

- Criticii care s-au ocupat de mine nu au putut să spună o mulţime de lucruri. De pildă, ultimele două volume din ciclul "Ingeniosul bine temperat" - "Breviarul" şi "Toxicologia" - sunt necitite. În primul rând, au fost ediţii restrânse, tiraje tăiate de coadă. Se spunea că sunt 3.000 de exemplare şi nu erau decât 500.

Şi atunci accentul a picat pe primele două, care au avut difuzare mai mare, "Dicţionarul onomastic" şi "Bibliografia generală". Problema e că undeva se iveşte o chestiune şi rezolvarea este la al treilea sau al patrulea volum. Pentru că aceste cărţi sunt ca nişte vase comunicante. Sunt ca cele patru anotimpuri sau cele patru vârste ale omului.

De la copilărie sau primăvara, primul volum ("Dicţionarul onomastic"), până la "Toxicologia", care pică în autobiografie - tentaţia oamenilor în vârstă... Acum, trei dintre ele au apărut la Humanitas. Nu ştiu de ce a fost lăsat la urmă tocmai primul volum, "Dicţionarul onomastic". Liiceanu a spus "ăsta nu acum". În aşa fel încât cei patru evanghelişti sunt trei, Luca şi Matei.

Oricum e mult, chiar şi aşa. Mă gândesc - ce face cititorul? Dă un milion pe trei cărţi? Ce, este nebun? Cât despre mine nu mai spun... Că am obligaţii, trebuie să le dau cadou pe la diverşi. Ce fac? Dau un milion pentru fiecare? Am fost toată viaţa sărac. Am băgat banii în cărţi şi în muzică. Nu ştiu dacă vă puteţi închipui ce foame am putut trage în unele perioade ale vieţii... Şi ce spaime!

Scriitorul a renunţat la proză în favoarea poeziei
- După o perioadă întreagă dedicată prozei, acum spu­neţi că scrieţi poezii...

- Am scris proză o viaţă de om, de pe la 20 la 75 de ani. De cinci ani, scriu numai poezii.

- Aţi mai scris poezie şi în adolescenţă, ca tot omul?

- Da. Am scris vreo 3.000 de poezii între 17 şi 23 de ani, după care numai proză. Toate acele 3.000 de poezii le-am aruncat.

- Cum sunt poeziile de acum?

- Pleacă şi de la o teorie simţită: faptul că noi ne ataşăm de expresii deja existente în interior, dar diferite cenzuri ne opresc a le exprima. De exemplu, avem propoziţia: "Guvi e un copil drăguţ". Atât. Dar de unde a venit chestia asta? Şi atunci cere şi al doilea, şi al treilea vers. Undeva, în subconştient, s-au depozitat formule, fragmente, cum e "La Paşa vine un arab", alături de care se află "Oare ce or mai fi făcut Mira, Rodica" (sau alte foste iubite). Astea sunt în poeziile mele.

De pildă, primul vers: "Oglinda de dimineaţă - cum mă priveşte" (asta trebuie să-mi fi venit când mă bărbieream). Restul e vorbărie. Aş spune că este şi o reacţie a prea-sătulului de literatură. Şi în felul acesta ajung iar la vârsta copilăriei (pentru că bătrâneţea este o a doua copilărie), când nu mă interesa "Cuore". Poate este o formă de ramolisment... Oricum, aştept o revelaţie a mecanismului omenesc pe care-l posed şi care se află la fiecare.

- Încă mai aşteptaţi o revelaţie? Aţi avut vreo­dată?

- Da, aştept o revelaţie. Pentru că eu de fapt mă consider mai mult cercetător şi căutător de soluţii (de viaţă, estetice, morale) decât scriitor. Sunt mai mult un aventurier în căutare de noutăţi. Cam greşesc cei care spun că semăn cu Borges.

El mergea pe alte lucruri, pe luciditate, pe satiră metafizică. Ca să ironizezi construcţia, universurile (specialitatea lui), e cam mult. Satira mea bate mai ţintit, mai aproape. De exemplu, la mine, "În trenul de Bucureşti-Târgovişte, pe la Titu, se află Florenţa". Eu mă opresc la teritorii mai mici.

Ideea care mă urmăreşte ar fi să pot pătrunde în universul mic, şi ca atare nu prea mai sunt entuziast - cum am fost cândva - de lozincile umanitare. Tăietura de pe obraz la rasul de dimineaţă, durerea de rinichi sau de şold că am ridicat un aparat de radio - astea mi se par astăzi foarte importante.

Cărţi tratate cu multă ironie

"Dicţionarul onomastic", "Bibliografia generală", "Breviarul" şi "Toxicologia" fac parte din ciclul "Ingeniosul bine temperat" (doar ultimele trei au fost publicate deocamdată în cadrul colecţiei de la Editura Humanitas). Aceste cărţi ale lui Mircea Horia Simionescu sunt false lucrări ştiinţifice – false dicţionare, false biografii, false tratate.

"Dicţionarul onomastic" este compus din mai multe articole de dicţionar, în care diferitelor nume le sunt asociate diferite personaje, care sunt caracterizate pe scurt. "Bibliografia generală" are o serie de rezumate ale unor cărţi inexistente – dar prezentate "ştiinţific", indicându-se autorul, titlul, editura şi anul apariţiei. "Breviarul" este o istorie a calamităţilor omenirii – inventată şi ea.

"Toxicologia" este o falsă autobiografie. Toate aceste cărţi parodiază formulele literare şi ştiinţifice cu un umor inegalabil. Iată, spre exemplu, una din notele "Bibliografiei generale": "Hanibal Lambetwalk: Chef cu glicerină – Foarte reuşită, convingătoare şi spirituală, povestea dovedeşte că nimic din ceea ce este valoros în lume nu rămâne necunoscut şi că omenirea evoluează chiar şi în perioadele zise de regresiune. Se oferă exemplul Spaniei. (Editura Orbis, Cracovia, 1953.)"

„Tare aş vrea să provoc un scandal!"

"Mare dorinţă aş avea, dacă mi-ar permite următorii cinci ani, să scot la iveală jurnalele mele intime, vreo 40 de volume groase. Acolo mă aflu în răspăr cu toată lumea şi tare aş vrea să provoc automatismele - dacă nu la ceartă, măcar la ghionţi şi bobârnace. Tare aş vrea să isc un scandal! Să fie un fel de aruncat de mănuşă... Pentru că opinia mea fermă e că gândirea pozitivă este o prostie. Să fiu lăsat în pace cu chestia asta! Atâta timp cât sângele pulsează în inimă şi în vase, voi scrie cu sare şi cu piper."