text Florentina Stoian

www.adevarul.ro

Dac-o întâlneşti pe Frida Marcu, îţi spui în gând "mulţumesc". Atâta linişte, atâta bunătate într-un om
care-ar fi avut toate motivele să fie supărat pe soartă. "Viaţa m-a răsfăţat foarte mult. Ai înţeles?" Te priveşte cu ochi veseli şi albaştri şi-ţi surâde. Şi ce "răsfăţ"! Trei ani de pribegie în timpul războiului, foametea din Basarabia anului 1947, deportarea întregii familii în Siberia, în 1949. A ajuns pe malul lacului Baikal când avea 22 de ani şi-a scăpat de gerurile siberiene douăzeci de ani mai târziu...

S-a născut în 1927, în Leova, orăşel basarabean pe malul Prutului, într-o familie de oameni înstăriţi, "tata, originar din Bucovina, iar mama, de la Huşi". Vreme să copilărească şi să se bucure n-a prea avut, că-n ’40, pentru basarabeni, a început coşmarul. Naţionalizarea casei în care stăteau a fost doar primul pas: "Au venit ruşii şi, după o lună, ne-au dat afară din casă, ne-au dat câteva ore să ne luăm bulendrele, şi gata!". A urmat apoi "evacuaţia", aşa cum numeşte Frida Marcu cei trei ani de zile petrecuţi în pribegie, laolaltă cu alte zeci de mii de oameni, care fugeau din calea războiului.

"Evacuaţia": 1941-1944

"În 1941, au venit de la administraţia locală să ne spună să plecăm din oraş, că o să fie lupte crâncene, prăpădul pe pământ!". Cimişlia, Nistru, Tiraspol, Krasnodar, Stalingrad... La 79 de ani, Frida Marcu vede aievea traseul parcurs pe când era numai o copilă. Răscoleşte cu ochii minţii printre amintirile dureroase şi scoate-n faţă una care a marcat-o serios. Căci au plecat în pribegie cinci şi-au ajuns în regiunea Stalingrad numai patru: "În Krasnodar, tata era foarte bolnav. Şi-a murit în vagon, în drum spre Stalingrad. Aşa, parc-a adormit. Era în braţele mele şi eu n-am plâns deloc. Eu care l-am iubit atât de mult... Dar acuma simt atâta, atâta remuşcare! De ce n-am plâns?! Şi-acum, când dau de pomană, eu spun «pentru tata» în primul rând. A vrut să moară aşa, să fie înmormântat undeva, să nu ştie nimeni de el, să nu te poţi duce...". Strânge pumnul şi loveşte-n masă. E dureros. Ştie doar numele staţiei în care i-a fost coborât trupul: Remontnoe. Atât.

Operaţiunea "Iug"

Cei patru membri ai familiei Velţer – acesta era numele de fată al Fridei, Velţer – s-au întors acasă, la Leova, în 1944. Cinci ani mai târziu, aveau din nou să plece forţat. Hăt-hăt departe, în Bureat - Mongolia. Că aşa se hotărâse de la "centru", aşa decisese guvernul sovietic. Să-i deporteze în Siberia pe "chiaburii, foştii moşieri şi marii comercianţi" din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM). În total, peste 12.000 de familii. În jur de 45.000 de basarabeni. Potrivit actelor oficiale, deportarea urma să se facă "pe vecie", iar averea celor deportaţi, confiscată. Operaţiunea "Iug" (Sud), astfel a rămas cunoscută în istorie campania de deportare din 6 iulie 1949. "Când ne-au ridicat, ne-au dat două ore să ne pregătim! În doi timpi şi trei mişcări, ne-am făcut valizele. Că venisem din război şi n-aveam nimic: eu îmi spălam cămaşa seara – una singură aveam - şi o îmbrăcam dimineaţa. Aşa că atunci când au venit să ne ridice, s-au minunat: «Cum, atâta aveţi? Cred că am greşit», «N-aţi greşit, ăştia suntem»".

"Ne-au deportat ca s-aducă-n locul nostru ruşi"

"Din localitatea noastră au plecat foarte mulţi. Dar asta nu înseamnă că toţi am fost culaci. Culac, în limba rusă, înseamnă chiabur". Cu glas tăios, continuă: "Ne-au ridicat ca s-aducă-n locul nostru ruşi. Ăsta a fost motivul!". Simte nevoia să spună mai mult: "În ’46, au fost alegeri şi au luat toţi funcţionarii din primărie să participe, să se ducă fiecare pe un anumit număr de străzi, să înregistreze fiecare casă, cine, unde locuieşte, să adune date... Şi-am fost şi eu. Şi-am intrat într-o casă din mahala. Nu ştiu câţi copii aveau, da’ mulţi! Părinţii nu erau acasă, doar copiii. Erau două sau trei paturi, da’ ce paturi, ca la armată. N-am văzut aşternut! N-am văzut nici masă. N-am văzut scaune… Nu ştiu cum trăiau. Şi erau pe pereţi două fotografii mai mari: una cu Lenin şi una cu Stalin. Şi când am ajuns la ei, un copil din ăştia mi-a spus – că era în timpul cartelelor: «Nenea Stalin ne dă bombonică şi nenea Lenin ne dă pâinică!» Adică, ce se-ntâmpla… Părinţii primeau pâinea, pe cartelă, şi-ascundeau după… portretul era înalt… după portretul lui Lenin. Şi bomboane… se dădeau bomboane în loc de zahăr... şi-ascundeau părinţii după portret, după tablou… Şi uite, şi ei au fost deportaţi, deşi n-aveau de niciunele!"

A ieşit din Siberia prin căsătorie

22 de ani. Atât avea Frida când a ajuns în Bureat - Mongolia, republică siberiană cu capitala la Ulan-Ude. Cazaţi de-a valma în barăci, deportaţii erau duşi la muncă, în pădure, şi puşi să semneze, în fiecare săptămână, că n-au plecat. "În pădure, bărbaţii tăiau copacii, iar noi tăiam crengile. După vreo două luni, m-au chemat la Comendatură şi mi-au zis că e nevoie de un contabil – la sosire, ne înregistraseră pe toţi, vârstă, profesie –, şi m-am mutat să fac contabilitatea la un trust comercial. Trustul asigura mâncarea la toate unităţile din păduri. Şi eu ţineam evidenţa la fiecare unitate. Şi plecam cu bilanţul în Ulan-Ude şi mergeam cu soldatul după mine, ca să se asigure că nu fug". După cinci ani şi jumătate printre bureaţii "cu ochii mici", Frida ajunge la Novokuzneţk (numit Stalinsk, după numele lui Stalin, între 1932 şi 1961), în regiunea Kemerovo. De unde nu mai pleacă decât în 1969, în urma căsătoriei cu un ziarist român de la Agerpres.

Reabilitată pentru ce?!

Cu-o hârtie-n mână, de la Chişinău, în care scrie că familia ei, "deportată în 1949, în afara graniţelor republicii", a fost "reabilitată", Frida Marcu stă şi se întreabă: "«Reabilitirvana», aşa zice aici. Dar de ce-am fost eu învinuită ca să fiu reabilitată? Auzi, parc-am făcut cine ştie ce crime şi ne-au reabilitat... Eu n-am făcut nimănui niciun rău. Ne spuneau să stăm smirnă, stăteam smirnă! Proşti eram! Mi-aduc aminte când a murit Stalin... Tu! Am plâns, ca proasta am plâns! Stau şi mă întreb acum: «De ce-oi fi plâns?» Eu am vrut să scriu şi o carte. Aş fi intitulat-o «Tinereţe furată». Cei mai frumoşi ani mi-au fost furaţi! Ce-am făcut noi rău, de-am meritat să fim aşa pedepsiţi?! Dar am luptat din răsputeri. Singurul lucru pe care l-am dobândit din toate necazurile astea e că am învăţat să lupt!".

Mai 2007