Cum să faci păsările nemuritoare

text Florentina Stoian

www.adevarul.ro

Pe uşile înalte şi înguste, vopsite-n vişiniu, un afiş îţi sare-n ochi: "Sub pământ SRL". Semn că se întâmplă pe-aici nişte lucruri, aşa, mai ciudate... Care au cumva legătură cu serialul acela american din care afli prin ce etape trece un cadavru înainte de înmormântare. Nu eşti chiar departe de adevăr. Că doar te afli în faţa atelierului în care lucrează cei doi taxidermişti ai Muzeului Naţional de Istorie Naturală "Grigore Antipa". Taxidermist, adică unul care împăiază păsări, peşti, mamifere ori reptile...

Atelierul e departe de ochii curioşilor. La subsol, în spatele unor uşi închise cu cheia, după ce-ai coborât un rând de scări şi-ai trecut prin nişte holuri înalte şi întunecoase. Lângă uşă, pe jos, nişte cutii din plastic pe care scrie "pentru taxidermie". Unul cu inima mai slabă n-ar vrea să ştie ce conţin. "Sunt şoricei, sunt păsări adunate de pe teren, ca să fie împăiate", ne explică însoţitorul, cu un zâmbet, că ne-a văzut curioşi. Îl cheamă Mircea Ciobanu şi e unul dintre cei doi taxidermişti ai muzeului. Pardon, "restauratori", că aşa sunt ei încadraţi, de vreme ce taxidermia nu e recunoscută oficial.

Mircea are 31 de ani şi s-a apucat de taxidermie/naturalizare/împăiere – ziceţi-i cum vreţi – în urma unui concurs de împrejurări. Pasionat de pescuit, a venit la Antipa în anul 2000 cu un scop precis: să caute nişte ochi de sticlă. "Prinsesem nişte peşti şi voiam să le prepar capetele, ca să pot să le păstrez. Ştiam să prepar căpăţâna aşa cum fac pescarii, rudimentar: cu sare, cu formol, lăsată la uscat şi pusă pe o placă de lemn. Şi aveam nevoie şi de nişte ochi de sticlă... Taxidermistul muzeului, Radu Pană, care mi-e acum coleg, era plecat la un stagiu de pregătire atunci, iar laboratorul, închis. N-am avut de unde să iau ochii, iar peştii i-am aruncat". Un an mai târziu, după ce-a terminat Facultatea de Medicină Veterinară, Mircea s-a întors după ochi. Prinsese iarăşi nişte peşti mai măricei. Nici acum nu l-a găsit pe responsabilul cu ochii. Dar nici c-a mai plecat de la muzeu, că era un loc liber de restaurator şi Mircea tocmai ce-şi căuta de lucru.

Împăierea peştilor, operaţiune migăloasă

De împăiat, cel mai des se împăiază păsări, dar Mircea se pricepe să prepare şi alte categorii de exponate. Dacă păsările moarte sunt aduse la muzeu de la Zoo, în cazul mamiferelor - mai ales, al celor de dimensiuni mari - taxidermistul este chemat el la Grădina Zoologică, pentru operaţiunea de jupuire. "Pielea se subţiază apoi şi se argăseşte. Sunt o mie şi una de metode de argăsire, ca la prăjituri", glumeşte Mircea, care indică o altă deosebire esenţială: "Nu mai facem noi corpul artificial, ci comandăm în străinătate un manechin de poliuretan, în funcţie de dimensiunile mamiferului. Că la ei sunt pe mărimi, ca la tricouri: S, M...". Dintre toate categoriile, peştii sunt cel mai greu de preparat. "De cele mai multe ori se împăiază doar căpăţâna, ca trofeu de vânătoare", povesteşte tânărul taxidermist. Aşa, ca fapt divers, vă spunem doar că ochii de sticlă folosiţi pentru împăierea peştilor respectă întocmai caracteristicile originalului: pupilele nu sunt rotunde, ci în formă de picătură. Sau că, la finalul împăierii, peştii sunt puşi pe un postament şi vopsiţi cu vopseluri speciale, foarte fine, dat fiind că în timp îşi pierd culoarea proprie.

Ce e, dom’le, taxidermia asta?

Când spui taxidermie, trebuie să te gândeşti la două lucruri: "Mai întâi, jupoi pasărea, animalul, peştele – orice-ar fi – după care pui pielea pe un corp artificial. Taxidermie e termenul oficial: vine de la taxis – aranjare şi derma – piele. Se mai foloseşte şi naturalizare, se mai foloseşte şi împăiere, dar termenul consacrat, utilizat mai ales peste hotare, este taxidermie", explică Mircea.

Grădina Zoologică, sursa de materie primă

Te uiţi din stânga, te uiţi din dreapta... nimic de reproşat. Zici că-i viu. Doar că nu cârâie. Ţanţoş nevoie-mare, papagalul uriaş te fixează de pe creanga lui, netulburat de privirea ta insistentă. Cu o pensetă micuţă, Mircea mai aranjează, pe ici-pe colo, câte-o pană zburlită, câte-un puf mai obraznic. Opera trebuie să fie perfectă. Drumul până la perfecţiune durează însă câteva zile bune. De unde vin păsările? De la Grădina Zoologică. "Imediat după ce mor, sunt congelate şi aduse la noi". Acum intră în scenă taxidermistul: "Las pasărea să se dezgheţe, se fac apoi nişte măsurători pentru muzeu, după care urmează jupuirea. Asta e partea mai... dezagreabilă, să-i spun aşa. Se jupoaie cu bisturiul, cu penseta...", "Şi dacă se rupe?", "Dacă se rupe, o coşi. Trebuie să ai răbdare, să ştii cât poţi să tragi. După care, spălăm pielea cu Dero, ca pe un tricou. Se spală în câteva ape, se clăteşte...", "Cu Lenor?", "Ei, cu apă simplă, nu-i mai punem şi Lenor...", râde Mircea şi intră-n jocul meu. "Pielea rămâne apoi într-un vas, la conservare, timp în care construim gâtul şi corpul artificial din talaş, aţă şi vată, respectând dimensiunile păsării pe care vrem s-o împăiem. Punem sârme la aripi şi la picioare, reconstituim muşchii din vată, fixăm sârmele în corp, fixăm şi ochii de sticlă, tragem pielea peste corpul artificial şi o coasem", punctează taxidermistul de la Antipa. "Şi cu ochii, cum e, dom’le, cu ochii?", "Nu-i punem după ureche, asta e clar. Îi comandăm în străinătate, că la noi nu se găsesc", zice Mircea, care-a ajuns aproape de finalul poveştii: "Penajul e aranjat pană cu pană, iar pasărea e fixată pe un postament, în poziţia dorită..."

Aprilie 2007