"Până în '90 la Viscri erau 400 de saşi. Dupa plecarea în Germania au mai rămas numai 25 de suflete, toţi bătrâni şi fără vlagă, neputincioşi şi bolnavi." spune Sara Doots.

fotografii facute in septembrie si decembrie 2009 

text Paul Rogojinaru/Adevarul

Aşezat la 25 de kilometri de orăşelul Rupea, între dealurile domoale ale Podişului Transilvaniei, satul Viscri pare rupt de lume şi departe de trepidaţia socio-economică a localităţilor aflate pe axele comerciale ale marilor centre urbane.

Încremenit într-un timp indefinit, încă trăieşte sub spectrul unor legi şi reguli ce au rămas general valabile de sute de ani. O singură convulsie socială a mişcat lumea de aici: plecarea saşilor. Rânduiala legiferată de ei de atâta amar de vreme s-a frânt la nivelul recensământului uman rămânând viabilă doar cea geometric arhitecturală. 

Biserica şi fortificaţiile din Viscri au fost ridicate în trei faze de construcţii. În jurul anului 1185, coloniştii saşi stabiliţi aici au găsit o biserică mică, ridicată la începutul secolului al XII-lea. Azi, Sara Dootz, fiica ei şi câţiva săteni au aranjat în incinta fortificaţiei un mic muzeu cu obiecte vechi de 200 de ani. Iar lângă muzeu este vestita cameră a slăninelor.

Îndrăgostită de locul în care s-a născut şi a trăit, Sara Dootz n-a putut să-şi părăsească gospodăria, să-şi nege strămoşii îngropaţi aici ori să-şi risipească prin străinătăţuri amintirile.
Deşi are 73 de ani, este ca o zvârlugă, plină de energie. Dumneaei este cea care are grijă de biserică, poartă tot timpul în buzunar cheile de la porţile grele şi trage clopotul la orele stabilite cu precizie de orologiu elveţian. Nu-i pasă că asta ar fi mai degrabă muncă de bărbat, fiindcă, de când au plecat toţi saşii în putere, şi-a asumat cu hotărâre slujba asta. Însă ca nimeni altul ştie toate cotloanele şi secretele bisericii fortificate de la Viscri.

„Toţi saşii plecaţi s-ar întoarce"

Şi-a lăsat cu greu fata să plece în Germania şi să se mărite cu un neamţ. Sarei Dootz nu i-a fost uşor să consimtă plecarea fiicei fiindcă dintotdeauna saşii se căsătoreau între ei în graniţele satului, rar acceptând pe cineva din localităţile învecinate.

După ceva vreme însă, fata n-a mai putut suporta răceala tipic germană şi, de câţiva ani, s-a întors acasă. „Toţi saşii plecaţi s-ar întoarce. Dar n-o fac pentru că sunt mândri şi că le este ruşine. Au plecat crezând că Germania şi nemţii de acolo or să-i aştepte cu braţele deschise. N-a fost aşa. Le e greu să suporte rigoarea şi indiferenţa celor de acolo, dar nici să se întoarcă nu pot. Au senzaţia că se vor face de râs. N-au luat în seamă că, trăind în România, au împrumutat ceva din duioşia şi dorul ţării ăsteia", spune doamna Dootz.

Ritualul tăierii slăninei

De când sunt saşii din Viscri ştiu că slănina oamenilor a fost ţinută întotdeauna în turnul-clopotniţă al bisericii de aici.

Mândria gospodarilor era să aibă cât mai multe şi mai groase fâşii de slană. Le scriau cu creion chimic sau cretă pe toată lungimea şoriciului şi le legau în cuie pe porţiuni delimitate pe fiecare familie în parte. Se văd şi azi scrijeliţi sau însemnaţi cu creionul pe grinzi anii „de fabricaţie" ai slanei: 1885, 1906, 1924 etc.

Până la începutul anilor '90, înainte de a pleca în Germania, fiecare familie din sat păstra slănina sau şoldul (şunca) în acest turn care menţinea o temperatură constantă tot timpul anului.

Tăiatul unei bucăţi de slănină din cantitatea ce aparţinea familiei nu se făcea în funcţie de cheful fiecăruia, ci după un program şi după nişte convenţii bine stabilite. Astfel, în fiecare duminică dimineaţa, la ora 7.00, uşa turnului era deschisă de către doi oameni care răspundeau de turn, pentru ca fiecare să poată lua bucata de slănină ce-i era necesară pentru săptămâna care urma.

La ieşirea din incinta cetăţii, cei care tăiaseră erau obligaţi să arate bucata de slană celor doi responsabili, pentru a dovedi că au tăiat din slănina lor, şi nu din a altora. Bucata în sine trebuia să ajungă până duminica următoare, deoarece, în ­cursul săptămânii, nu se putea intra în această încăpere.

Ultima slană

Astăzi, în camera slăninelor mai atârna spânzurată de un cui o singură bucată de afumătură veche de trei-patru ani. Încă mai putea fi comestibilă, dar nimeni n-o revendica, rolul ei fiind doar de exponat.

De 20 de ani, pe cuiele ruginite se uscase de mult grăsimea îmbibată în sforile ce ţineau şuncile grele.

Plecarea saşilor a lăsat pustiu şi satul şi turnul cu slănine. Nemai mergând la câmp ori nemaiputând urca dealul bisericii, bătrânii rămaşi şi-au pus bucăţile de şuncă în frigidere. Doamna Dootz îşi aminteşte: „Când veneam cu mama aici, erau atâtea slănine că te rătăceai. Aveam pe fiecare şuncă scris cu creta numărul casei. Tăiam şi plecam fericite acasă. Slănina era hrana omului plecat la muncă în hotar, peste vară. Săracul ţăran îşi lua la câmp o bucată, mai punea o ceapă şi-o roşie şi asta-i era mâncarea. Noi, copiii, mergeam la şcoală tot cu pită unsă cu unsoare. Ni se părea cea mai rară delicatesă! Până în '90 erau podurile pline cu slănină. După ce au plecat saşii, în turn au rămas jumătăţi şi sferturi pe care le-am dat la pisici. Jale mare a fost când s-au dus în Germania saşii unul după altul. Din 400 am rămas numai 25 de suflete, toţi bătrâni şi fără vlagă, neputincioşi şi bolnavi."

Doamna Dootz îşi priveşte precipitată ceasul de la mână, apucă funia şi trage cu putere de ea.

Dăngănitul grav al clopotului umple sonor liniştea satului. Bătea ora 12.00. „Vedeţi, cred că saşilor mei plecaţi le e dor până şi de sunetul ăsta al clopotului. Dar şi de bucăţile de şuncă aflate cândva în turn", mai spune, trist, doamna Dootz.

De la marele exod al saşilor spre Germania de la începutul anilor '90, treptat, populaţia rromă a început să-i înlocuiască numeric ajungând astăzi să domine localitatea printr-un procent de 80%.

În majoritatea familiilor de etnie rromă din satul braşovean Viscri se împletesc ciorapi şi căciuliţe de lână pentru a fi vândute în Germania. Rromii din satul în care prinţul Charles, moştenitor al Coroanei Marii Britanii, şi-a cumpărat o casă demonstrează că, dacă sunt ajutaţi, pot să muncească şi să trăiască decent.

Cumpărarea unor proprietăţi aici de către prinţul Charles prin Casa Regală a Marii Britanii şi cele câteva vizite ale Alteţei Sale au creionat o perspectivă occidentală satului.

Satul ciorăparilor

Astfel străzile, casele, biserica evanghelică săsească, veche de 800 de ani, au rămas la fel. Numai populaţia a suferit mutaţii, rromii ajungând să fie majoritari în Viscri.
În căsuţele construite la marginea satului ale fraţilor Gabor, soţiile acestora, ca nişte Penelope părăsite diurn de bărbaţii ocupaţi cu fierăria, împletesc, cât e ziua de lungă, la ciorăpei şi căciuliţe. Copiii lui Istvan şi ale soţiei sale, Clara (28 de ani), se împleticesc printre picioarele femeilor întrerupându-le din când în când lucrul atunci când cer mâncare şi apă.

Hoinol Gabor (31 de ani), soţia lui Matei, nu are copii, însă e ca o a doua mamă pentru fetiţele lui Istvan. Din făcutul ciorapilor câştigă 10-15 euro lunar pe familie. Cum iarna nu e prea multă treabă de făcut pe afară, la gura sobei, croşetează excedentar pentru anul ce va să vină.

Ciorapii făcuţi peste plan sunt expuşi din primăvară până-n toamnă pe ulucile gardului de la stradă, unde turiştii se bulucesc să le cumpere. Din acest venit suplimentar îşi achită facturile şi-şi cumpără porcii pentru Crăciun.

„De nouă ani, tot împletim la ciorapi. Iarna e vremea când avem spor, că vara mai lucrăm şi la grădină. Iarna facem 20 de perechi pe lună, vara numai 10. Suntem plătite la bucată, cu 15 lei pe perechea de ciorapi. Căciuliţele se vând cu 20-25 de lei", mărturiseşte Hoinol, împletind rapid cu andrelele două pe faţă, două pe dos.

În centrul satului, Maria Panait (37 de ani) este proprietară de pensiune şi preşedinta asociaţiei nonprofit „Viscri începe". Casa din centrul satului, la doi paşi de vechea biserică fortificată, a fost cumpărată şi modificată de la un proprietar care o folosea pe post de lăptărie.

Lucrările începute în 2005 s-au finalizat prin extinderea casei cu două camere pentru turişti. Sunt opt pensiuni în Viscri, dar doamna Panait s-a lăudat că a primit oaspeţi şi de la Casa Regală: „Pentru cazare n-am avut pe nimeni din suita prinţului Charles, fiindcă au preferat să se cazeze la hotelurile-restaurant mai cu ştaif din jurul localităţii. Însă am avut la masă patru persoane din anturajul său, care au fost încântate de bucatele noastre".

În ce priveşte „ciorăpăraia", domnia sa acuză criza prin care a trecut şi Germania, amintind că în asociaţie au mai rămas doar 50 de femei, că s-a trecut la şomaj şi că anul acesta s-au vândut numai 2.000 de perechi de ciorapi de lână, faţă de 12.000 de perechi vândute anul anterior.

Fieraria

Lângă singurul magazin din centrul satului, într-o curte aşezată în pantă, este atelierul de fierărie al fraţilor Gabor Istvan (27 de ani) şi Matei (30 de ani). Cu mustăţi lungi, răsucite, ca ale ţiganilor căldărari, stau în uşa fierăriei impozanţi şi importanţi de parcă s-ar simţi voievozii focului ce trozneşte cu scântei sub foalele mânuite de mâna grea a lui Matei.

Au moştenit atelierul şi meseria de la bunicul lor. În general nu prea aveau de lucru, însă de când s-a implicat fundaţia
„Mihai Eminescu" (cea care se ocupă de vizitele prinţului Charles la Viscri) mai toată ziua se aude ciocanul modelând fierul încins pe nicovala uriaşă.

Fac balamale pentru uşi, caiele, potcoave şi potcoviţe. Acestea din urmă, vândute cu 10-12 lei bucata, sunt cele mai căutate de către turiştii veniţi în zonă. Şi cum anul acesta au trecut prin Viscri peste 10.000 de turişti, vânzările au fost pe măsură.

„Am avut baftă cu turiştii care au cumpărat pe capete potcoviţe cu noroc şi cu fundaţia, fiindcă ne-a dat de lucru. Înainte câştigam cât să trăim de pe o zi pe alta. Azi nu ne plângem nici de lucru, nici de bani", spune Matei, scoţând în cleşte o bucată de fier incandescent. 

http://www.adevarul.ro/societate/Tiganii_din_-satul_printului_Charles-_croseteaza_ciorapi_pentru_nemti_0_179382513.html